Nu suntem o prioritate, suntem însă judecaţi

Am ajuns, din întâmplare, la articolul acesta şi citindu-l, mi-am dat seama că viziunea multora dintre cei care sunt, sub o formă sau alta, în sistemul de învăţământ din România este atât de rigidă şi unilaterală, încât uneori mă întreb ce aşteptăm de la cei care teoretic şi (+/-) practic, ne educă pe noi, elevii.

Articolul, prin intermediul profesoarei care l-a scris, îşi propune să arate că dascălii pot fi judecaţi doar de cei egali sau superiori lor din punct de vedere al pregătirii profesionale. Profesional, da. Dar ca şi oameni, nu.

Nu pot citi un lucru ca acesta fără să spun că un profesor nu este doar o enciclopedie plină de informaţii. Un profesor nu intră la oră şi începe să împartă informaţii pe care elevii trebuie să le memoreze. Sau, în opinia mea cel puţin, acesta nu este un profesor. Este un obiect, o maşină de fabricat pe bandă.

Un profesor adevărat găseşte modalitatea prin care foloseşte ceea ce ştie în folosul elevilor şi nu pentru îndeplinirea unei programe şcolare. Am cunoscut şi am avut la clasă acest model de profesor. Nu voi numi, pentru că nu acesta e scopul articolului meu. Dar există. Doar că, deşi din păcate puţini, nu sunt puşi în valoare.

E imatur din partea unui educator (a nu se înţelege că fac referire la autorul articolului pe care l-am citat) să dea vina pe sistemul de învăţământ pentru că elevii sau părinţii nu îl respectă. Mă abţin cu greu să nu scriu acum acel nume, acel exemplu de profesor pe care îl cunosc şi pe care elevii îl apreciază pentru simplul fapt că educă, înţelege, se pliază pe grupul în faţa căruia stă. Deci se poate.

Nu contest şi nu voi contesta niciodată importanţa pe care profesorii o au în sistem. Dar nici nu voi fi niciodată de acord cu faptul că sistemul este vinovat pentru nereuşitele profesionale ale dascălilor. Da, este un sistem bolnav. Şi aşa este de ani de zile. Aşa va fi şi de acum pentru că nu există un interes real şi viziunea necesară pentru schimbarea şi modernizarea lui din fundament.

Profesorii au salarii mizerabile şi acesta este un fapt concret, nu trebuie să analizăm nimic pentru a ne da seama. Dar, un dascăl care îşi iubeşte meseria, îşi tratează elevii în funcţie de salariul câştigat?

Am mai citit în articolul respectiv o sintagmă cu care pot fi doar parţial de acord: fără disciplină nu există educaţie.  Nu aş vrea să cred că ne întoarcem în timp şi credem iar că pentru a face educaţie trebuie să dispui de băţ şi palma ridicată. Ştiu, aici vorbim deja de violenţă. Dar dacă încă există persoane în sistem care o văd drept o metodă de educare înseamnă că batem dureros de rău pasul pe loc.

Da, disciplina nu înseamnă violenţă. Dar chiar şi făcând abstracţie de violenţă, care e satisfacţia unui profesor dur (!) atunci când are în faţă o clasă de elevi care tac şi stau nemişcaţi de frică? Nu poate nimeni nega faptul că fără catalog, mare parte din profesori ar fi pierduţi în faţa unei clase. Asta nu e disciplină. Asta e teroare şi frica unor copii.

Disciplina înseamnă respect, nu frică. Sunt conştient de importanţa respectului în învăţământ. Dar de ambele părţi. Elevilor li se cere să respecte profesorii. Sunt total de acord. Dar atunci înseamnă că şi profesorii respectă elevii. Atâta timp cât un profesor te face “prost”, “incult” şi multe alte exemple, ei respectă elevii? Aceia, nu toţi. Nu generalizez. Aşadar nu generalizaţi nici voi când vorbiţi de elevi.

În ceea ce îi priveşte pe părinţi, sunt de acord cu faptul că interesul majorităţii părinţilor pentru ce se întâmplă cu copilul lor este scăzut şi uneori chiar inexistent. Şi aici da, este vina sistemului pentru că nu îi integrează astfel încât să le acorde şansa reală (nu doar prin şedinţe cu părinţii, de multe ori fără relevanţă) de a participa la procesul de educare al copiilor lor. Mereu am crezut că un sistem de educaţie este eficient atâta timp cât există o strânsă relaţie elev-părinte-profesor. Lipseşte o verigă, se strică lanţul. Dar nu putem judeca părinţii pentru că nu se implică atâta timp cât majoritatea nici nu au ocazia să înţeleagă ce înseamnă educaţia în ziua de azi, care e rolul profesorilor şi al lor în sistem. Pentru mine, povestea cu “au trecut şi ei prin asta”, nu funcţionează.

Legea Educaţiei Naţionale vine şi spune că educaţia, în România, este prioritate naţională. O fi, în scris, dar nu este nici pe departe tratată ca atare. Funcţionăm, în continuare, după un sistem educaţional vechi, învechit, comunist, mascat cu proiecte mai mari sau mai mici, menite să îi dea o tentă de modernizare şi dezvoltare. Dar fundamentul rămâne acelaşi.

În continuare elevii sunt cei subordonaţi, profesorii dau ordine, se educă pe bandă şi elevii sunt, per ansamblu, produse care trebuie să iasă bine la finalul producţiei (promovabilitate cât mai mare la BAC, nu contează că ceea ce învăţăm e aproape inutil pentru viitorul nostru).

Se mai spune că sistemul este centrat pe elev. Este din nou un concept de suprafaţă pentru că nu este cu adevărat pus în practică. Să luăm un exemplu banal şi extrem de cunoscut. Câte opţionale şcolare nu există pentru simplul fapt că profesorul X nu are suficiente ore? Câtor clase nu li se spune: “alegeţi opţionalul X pentru că aşa trebuie”? Gândim, aşadar, pentru elevi? Acesta ar fi doar un exemplu, sunt altele şi mai dure.

Avem încă în orar 15 sau mai multe materii pentru simplul fapt că deşi o mare parte sunt inutile în pregătirea elevului, nu are nimeni tupeul să spună acest lucru. Până la urmă, ce facem cu toţi profesorii care îşi pierd locurile de muncă dacă scoatem materia Y? Păi şi atunci, avem un sistem centrat pe elev?

Întorcându-mă la titlul articolului, aş încheia prin a spune că atât timp cât elevii nu sunt încurajaţi să înveţe din plăcere, atât timp cât educaţia se face doar pentru că trebuie, atât timp cât materia per ansamblu nu este adaptată societăţii româneşti şi europene din secolul XXI, atât timp cât statul român nu finanţează corespunzător educaţia, să nu mai judecăm elevii pentru rezultatele pe care le au.

Voi, cei care ar trebui să ne educaţi, încurajaţi-ne să învăţăm pentru noi. Nu pentru BAC, nu pentru că aşa trebuie, nu pentru că aşa vi s-a spus şi vouă, la un moment dat. Învăţaţi-ne să gândim, să avem curajul să ne exprimăm, să spunem ce gândim. Nu să memorăm texte şi informaţii mai mult sau mai puţin utile. Scoateţi în evidenţă ceea ce ştim, nu ceea ce nu ştim.

Voi, cei care ar trebui să conduceţi sistemul de învăţământ, demonstraţi că vă pasă de soarta celor care îl absolvesc. Dezvoltaţi un sistem în care într-adevăr elevul să fie principalul beneficiar, în care să aibă toate facilităţile de care are nevoie pentru a se dezvolta şi pentru a se specializa pe latura pe care o consideră potrivită pentru el. Eliminaţi concurenţa şi încurajaţi performanţa.

Doar atunci ne puteţi judeca.